Cu ani în urmă, priveam uimiți celulele prin mica lentilă a microscopului. Înțelegeam atunci, la diferite niveluri, că se poate pătrunde dincolo de piele, dincolo de os, dincolo de membrane cu un „ochi” capabil să treacă de tot ce era opac.
Camere din ce în ce mai sofisticate au adus ulterior imagini și animații pentru ca noi să putem vedea în interior. Si de la oase care compun scheletul și până la nervi și nervuri, putem vedea acum în profunzime.
Toate acestea, însă, se derulau, până nu demult, pe ecrane plasate în fața ochilor. Întreaga scenă era separată de privitor, acesta urmărind imagini care se derulau pe un ecran plat.
Realitatea virtuală face un pas colosal în a invita privitorul să experimenteze. Nu doar să privească, nu doar să privească de la distanță, ci să pășească între elementele pe care le vizualizează, să se miște printre acestea, să schimbe unghiul din care privește și, în ultimă instanță, să acționeze asupra a ceea ce vizualizează.
Să luăm drept exemplu, corpul uman.
Acum știm ce se află dincolo de piele, știm cum arată sistemul osos și putem enumera ușor organele din cavitatea abdominală sau toracică. Dar cum ar fi să putem păși în interiorul corpului uman? Să ne putem răsuci apoi pe călcâie pentru a schimba perspectiva și pentru a vedea „din spate”?
Sau cum ar fi să putem muta efectiv organele de la locul lor pentru a le studia…fără să ne temem de aspectul macabru al unei disecții pe un cadavru? Ținându-le în mână, ne putem da seama mai bine de forma, de dimensiunea și de anatomia organelor.
Răspunsul este deja dat. Pentru că realitatea virtuală permite acum toate aceste lucruri. Trebuie doar să dorim să le experimentăm.